Regiunea România GLDI
Istoria Noastră
Nașterea Francmasoneriei Moderne
Omul a fost întotdeauna un constructor și nicăieri nu s-a dezvăluit mai semnificativ decât în creațiile sale. Când ne aflăm în fața lor – fie că este vorba de o colibă din lut, casa unui locuitor al stâncilor, o piramidă, Partenonul sau Pantheonul – pare că citim în sufletul său, deoarece construcțiile sale dezvăluie un sens al invizibilului, speranțele, temerile, ideile, visele sale... toate au întotdeauna o referință la sacru, recurentă în fiecare tradiție, de la Egiptul Antic până la confreriile de zidari din epoca romană (collegia fabrorum), care păstrau caracteristica de a atribui un caracter sacru membrilor lor, uneltelor de lucru și artei transmise în cadrul acestora. Aceasta este atestată și de simbolistica rămasă mărturie a vechilor rituri masonice de moarte și renaștere.
Această puternică tradiție masonică, născută în sânul collegia fabrorum, nu s-a pierdut odată cu căderea Imperiului Roman, deși timp de secole a părut că a tăcut. La începutul celui de-al doilea mileniu, ea reapare cu și mai multă strălucire în Europa creștină, odată cu ridicarea bisericilor și catedralelor realizate de zidarii liberi, care, se pare, se bucurau de acest statut datorită unui privilegiu papal ce le permitea să călătorească liber pe întregul continent.
Mândri și zeloși de această libertate atât de rară și neobișnuită în acele vremuri de servitute și vasalitate, maeștrii zidari din secolul al XI-lea au constituit adevărate bresle independente de autorități. Fiecare breaslă era organizată pe trei grade: ucenicii, care învățau meșteșugul prin observare și pregătirea materialelor; calfele, care participau efectiv la construcția operelor; și maeștrii, care proiectau și supravegheau lucrările.
De-a lungul timpului, multe bresle au acceptat în rândurile lor și membri care nu erau zidari. Astfel, Francmasoneria Operativă a devenit treptat mai bogată în elemente speculative, adesea protejate de breaslă deoarece acești membri aduceau o cultură nelegitimată pe deplin de mediile oficiale. De asemenea, moștenitorii tradiției sapiențiale renascentiste s-au refugiat în lojele masonice, transformându-le treptat în adevărate academii unde se studiau ritualuri inițiatice, proporții numerice secrete transmise de Maeștrii Constructori, precum și cunoștințe alchimice și ezoterice vechi, aparținând unor ordine cavalerești diverse.
Dacă rădăcinile Francmasoneriei Speculative pot fi urmărite până la integrarea în corporațiile medievale ale elementelor ermetice și rozacruciene, nașterea Francmasoneriei moderne are o dată precisă: 24 iunie 1717, când s-a constituit la Londra prima Mare Lojă. De fapt, pentru a înțelege cum un eveniment aparent banal – reunirea a patru loji care decid să formeze o Mare Lojă – a ajuns să aibă o relevanță universală, trebuie să facem referire la contextul istoric și cultural specific de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, marcat de a doua revoluție engleză și de valorile sale de liberalism politico-economic care stau și astăzi la baza civilizației noastre.
În acest context cultural de „progres” și cosmopolitism, Francmasoneria promovează principiile fundamentale ale libertății și toleranței, astfel încât omul, eliberat de sclavia politică, fanatism și prejudecăți, grație Rațiunii, să poată construi o lume mai bună.
Marea Lojă, după o perioadă inițială de stagnare, s-a dezvoltat rapid (în 1725 existau deja 64 de loji), depășind granițele Angliei. Prima mențiune a unui mason italian, după redactarea Constituțiilor lui Anderson, datează din 1732, când, pe 4 august, poligraful Antonio Cocchi a scris în jurnalul său că a fost inițiat într-o lojă din Florența. Din aceasta putem deduce că loji erau deja active în Toscana la acea dată.
În realitate, răspândirea a fost foarte rapidă și în alte părți, dacă în câțiva ani avem informații despre loji în Napoli, Verona, Roma, Florența, Livorno, Pavia, Padova, Torino, Modena. Compoziția socială era în principal de extracție burgheză sau nobiliară, la fel ca în Anglia și Franța: militari, magistrați, funcționari de curte, preoți apropiați de jansenism, profesioniști liberali, comercianți, oameni de știință și erudiți se întâlneau în loji, atrași de ideologia liberală și aspirațiile egalitare ale lojilor engleze, dar și de farmecul redescoperirii unor definiții și ritualuri uitate de secole.
Istoria Marii Loji a Italiei
Marea Lojă a Italiei a fost înființată în anul 1910 sub conducerea locotenentului suveran mare comandor Saverio Fera, desprinsă dintr-un nucleu al Supremului Consiliu al Ritului Scoțian Antic și Acceptat, care, pe 24 iunie 1908, se separase de Marele Orient al Italiei. La baza acestei divergențe profunde s-a aflat neadoptarea de către Parlamentul Regatului Italiei a unei reglementări privind predarea religiei în școlile primare.
De fapt, în cadrul Marelui Orient al Italiei, care reunea toate lojile din teritoriu, coexistau două orientări ritualice distincte: Ritul Simbolic, susținut de masonii mai implicați politic, și adepții Ritului Scoțian Antic și Acceptat, convinși că masoneria ar trebui să fie exclusiv o societate inițiatică și ezoterică, dedicată promovării anumitor valori umane. Conflictul latent a escaladat când Marele Orient al Italiei a încercat să impună membrilor săi parlamentari obligația de a respecta directivele politice ale organizației, mergând până la sancționarea celor care nu se conformau și încheind alianțe electorale cu facțiuni catolice.
Situația s-a acutizat în momentul dezbaterii privind predarea religiei în școlile publice. Pe 21 februarie 1907, deputatul Bissolati a propus o moțiune pentru afirmarea caracterului laic al educației primare, interzicând predarea religiei. Marele Maestru Ettore Ferrari a susținut această inițiativă, amenințând cu excluderea din masonerie a parlamentarilor care nu se aliniau. Astfel, Ordinul a fost implicat într-o luptă politică intensă, manifestând un anticlericalism adesea extrem, care a degenerat uneori în ateism sau conținuturi blasfematoare.
Saverio Fera, liderul Ritului Scoțian, a promovat libertatea de conștiință și libertatea de vot pentru toți parlamentarii, fapt ce a condus inevitabil la scindarea celor două corpuri și la abandonarea proiectului de unificare a riturilor. Astfel, a luat naștere Marea Lojă a Italiei, care, în 1910, a adoptat titulatura de Serenissima Gran Loggia d’Italia (S.G.L.D.I.). În 1915, număra deja peste cinci mii de membri. În 1912, Conferința Internațională a Supremelor Consilii ale Ritului Scoțian, desfășurată la Washington, a recunoscut această lojă ca unică moștenitoare directă a Marelui Orient fondat în 1805.
S.G.L.D.I., la fel ca alte obediențe masonice, a fost suprimată în 1925 în urma promulgării Legii Asociațiilor de către guvernul lui Mussolini. Obediența a fost reînviată pe 4 decembrie 1943, la Roma, în casa lui Salvatore Farina, unde s-a constituit un nou Suprem Consiliu și a fost ales mare comandor avocatul Carlo de Cantellis. Ulterior, ani de confuzie au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, cu o succesiune rapidă de lideri, printre care Pietro Di Giunta, Giulio Cesare Terzani, Ernesto Villa și alții.
Pe 24 iunie 1962, la Roma, Marea Adunare Electorală l-a ales pe Giovanni Ghinazzi ca Mare Maestru, funcție pe care a deținut-o până la moartea sa, pe 14 noiembrie 1986. Sub conducerea sa, au fost fondate 237 de loji, au fost regularizate 14 și redeschise 20. De asemenea, a inițiat relații cu numeroase obediențe masonice străine.
Pe 22 iunie 1965, organizația a adoptat denumirea de Gran Loggia d’Italia degli Antichi Liberi Muratori (Marea Lojă a Italiei a Vechilor Francmasoni). Tot în aceeași zi a fost inaugurată oficial sediul central din Roma, situat în Palazzo Vitelleschi, Via San Nicola de’ Cesarini 3.
După moartea lui Ghinazzi, au urmat diverse regimuri, iar printre realizările lor se numără fondarea editurii EDIMAI și a revistei oficiale Officinae. În prezent, obediența este condusă de marele comandor Luciano Romoli, ales pe 30 noiembrie 2019. Fiecare lider a contribuit la navigarea printr-un context adesea dificil, într-o țară în care anti-masoneria are rădăcini adânci.
